De 3 ori Lorenzo Feliciati...cu felicitări!

Întruna dintre primele postări de pe acest blog focalizam pe Animation, grupul saxofonistului Bob Belden aflat sus de tot în ierarhia artiștilor de la RareNoise Records nu numai pentru că sunt la început de alfabet.
Azi intră în colimator basistul italian Lorenzo Feliciati și 3 recente albume pe care acesta apare:
1) Berserk! : ”Berserk! (RareNoise, 2013)
2) Colin Edwin & Lorenzo Feliciati: ”Twinscapes” (RareNoise, 2014)
3) Mumpbeak (Roy Powell): ”Mumpbeak” (RareNoise, 2013)

Fac din start asocierea dintre ”zburătorul frecvent” și autodidact LF și idolul său pe care la doar 14 ani l-a văzut cu Weather Report în concertul de promovare a albumului ”Night Passage” (1982): Jaco Pastorius, titan al basului cu un impact major în jazz-rock.
În anii care au urmat până la a deveni forța conducătoare din spatele trupei Naked Truth și la albumul său solo ”Frequent Flyer” (2012) Feliciati i-a studiat în detaliu și pe alți fretless bass-iști notabili, precum Pino Palladino, Percy Jones, Jeff Berlin, Victor Bailey...dar mai ales pe Mick Karn -regretatul muzician ex-Japan- și pe Tony Levin din King Crimson, una dintre trupele sale preferate.

Berserk! este un adjectiv care înseamnă ”maniacal”, ”isteric”, ”sălbatic”...originile fiind în "Berserker", războinicul campion medieval nordic și germanic angajat ca bodyguard și în trupele de șoc de la curțile nobililor. Coperta este sugestivă pentru albumul celor 2 Lorenzo, prima colaborare între Lorenzo Esposito Fornasari (aka LEF, ”vocalist-multi-instrumentalist-sonic provocateur”) și Lorenzo Feliciati (basist-compozitor)...Și care ”sfidează categorisirea facilă” -ca să folosesc deja o formulă tipică acestor muzici greu încadrabile- cu răspuns greu de dat la întrebări gen ”E acesta rock? Jazz? Ambient, avangardă, operă sau altceva?” Cineva a numit acest album  ”manifest impozant” care pendulează pe o scală largă de la momente sumbre intense tipice unui fundal apocaliptic (”Fetal Claustrophobia”, ”Latent Prints”) până la lamenturi serafice plutind misterios (”First”, ”Dream Made of Wind”). Cei doi n-ar fi reușit asta singuri dacă n-ar fi avut alături o pleiadă de invitați ”provocatori și potenți”: Eivind Aarset (gtr), Gianluca Petrella (trombon), Sandro Satta (alto sax), Fabrizio Puglisi & Jamie Saft (clape), Cristiano Calcagnile, Simone Cavina și Pat Mastelotto -din marea familie King Crimson-iană, coleg cu Feliciati în Naked Truth- (tobe).
Deși nu apare ca invitat, eu îl suspectez la voce pe David Sylvian în piesa ”Wait Until Dark”...iar dacă totuși nu e el, atunci cu-atât mai interesant devine Fornasari cu un asemenea timbru vocal (!): 

 

”Twinscapes” lansat pe 7 martie curent e un album cu și mai multe analogii stilistice cu familia muzicienilor ex-Japan, mai ales datorită chitarei bas care sună à la Mick Karn, chiar din debutul cu ”Shaken”. Albumul e creat de fapt de 2 basiști: Colin Edwin (Porcupine Tree & Metallic Taste Of Blood) & Lorenzo Feliciati (Naked Truth & Berserk!), cu invitați de un calibru atât de ridicat încât îmi amintesc de realizările din anii '80 și '90 ale regretatului muzician-dirijor francez Hector Zazou.
Andi Pupato (Nik Bärtsch's Ronin): various percussions
Nils Petter Molvaer: trumpet
David Jackson (Van Der Graaf Generator): saxophones
Roberto Gualdi (PFM/ Premiata Forneria Marconi): drums
Nu mai puțin celebru e și cel care a mixat albumul ”Peisajele gemene” în studioul său din New York, deasemeni basist esențial în dub & ambient (ca să numesc doar aceste 2 mari genuri): Bill Laswell.
Fără voci de data aceasta, în rest instrumental îi avem pe cei 2 basiști în față ca o constantă ritmică și melodică, iar restul susține fundalul peisagistic, cu solouri distincte (David Jackson în ”i-Dea”, Nils Petter Molvaer în ”Transparent” și ”Sparse”, etc) și cu electronici și efecte care evită monotonia, chiar prin surprize sonice inventive: Colin la ”SuperEgo”, Lorenzo la ”space station”, Andy Pupatto la percuții metalice, etc.






















În auto-intitulatul ”Mumpbeak” revine la setul de tobe Pat Mastelotto, dar eminența cenușie a formulei este claviaturistul britanic -stabilit la Oslo/Norvegia- Roy Powell. Cunoscătorii trupei Naked Truth vor găsi ecouri aici, iar cei care n-o cunosc vor putea detecta influențe din clasicul Tony Williams’ Lifetime și din veteranul chitarist suedez Terje Rypdal...și nici trioul avangardist InterStatic condus tot de Roy nu poate fi departe. Ceea ce particularizează albumul e flerul ”heavy” chitaristic (din titluri ca “Forelock,” “Oak Room” sau “Piehole”)...dar fără a folosi vreo chitară, pentru că liderul a modificat clavinetul său Hohner ca să sune fuzat/disonant ca o chitară electrică, accentuând cu efecte și amplificări. Același veteran Bill Laswell adaugă bas și mixează, dar la acest instrument ritmic cel mai mult contribuie Shanir Ezra Blumenkranz (Abraxas, John Zorn). Sigur că participă și Lorenzo Feliciati -că altfel nu-l felicitam de 3 ori- dar și ”crimsonianul” Tony Levin, iată o fișă tehnică completă a celor 7 titluri, toate mono semantice și un extras pe video a primei piese care face trimitere la King Crimson, Rush și Stickmen:

Track List:

1. Biscuit;
2. Forelock;
3. Monocle;
4. Nork;
5. Oak;
6. Chain;
7. Piehole.

Personnel:

Roy Powell: Hohner clavinet and FX pedals;
Bill Laswell: electric bass (1 – 5, 7);
Shanir Ezra Blumenkranz: electric bass (1 – 3, 5, 7);
Lorenzo Feliciati: electric bass (4);
Tony Levin: electric bass (5);
Pat Mastelotto: acoustic and electric drums.

Label: RareNoiseRecords | Release date: December 2013

Pentru că Feliciati a fost subiectul, e obligatoriu să amintim albumul său solo lansat în urmă cu 2 ani, "Frequent Flyer", în detaliu recenzat aici:
”http://www.allaboutjazz.com/php/article.php?id=42239”

Alte referințe și recomandări:

* Obake (Massimo Pupillo, Eraldo Bernocchi, Lorenzo Esposito Fornasari, Balazs Pandi): ”Obake” (RareNoise, 2011)
* Slobber Pup: ”Black Aces” (RareNoise, 2013) 
   Jamie Saft (keybs),  Trevor Dunn (bass),  Joe Morris (gtr),  Balazs Pandi (drums) 

http://somethingelsereviews.com/2013/11/23/mumpbeak-mumpbeak-2013/
http://jazzdagama.com/reviews/cds/roy-powells-electric-band-mumpbeak/
http://www.allaboutjazz.com/php/article.php?id=46695

Chick Corea spune despre el: "E un univers muzical !"...”The Sound of Now”

...Dacă v-aș spune că e pianist/claviaturist folosind doar prenumele Jason, pariez că mulți s-ar gândi la Jason Moran din actuala formulă a saxofonistului Charles Lloyd (seniorul cap de afiș la festivalul Gărâna 2008). Dar ați greși, deși se întâmplă că cei doi sunt din generații foarte apropiate.
Jason-ul ”meu” de azi de aici e cu 2 ani mai mare, născut în 1973 și este în actualitate cu formula sa Now Vs. Now. E limpede că-i un muzician actual fie doar și după numele acestui grup, dar dacă veteranul Chick Corea are o părere așa de bună -nefiind desigur singurul- oare n-o fi vorba de unul dintre acei ”muzicieni ai muzicienilor”, adică din selecta ligă ”who is who” din jazz și nu numai?...cum ați mai întâlnit și cum vor mai fi pe acest blog.
Răspunsul la întrebarea asta se va contura treptat pe traseul expunerii prin care aș vrea să-l cunoașteți mai bine pe Jason Lindner despre care din start o să afirm că cel puțin până acum experimentul și avangarda nu fac parte din ”meniul” său stilistic, lucru ușor detectabil fie și doar parcurgând mica listă a caselor de discuri cu care a colaborat până acum: Fresh Sound, Stretch/Concord, Anzic, Sunnyside. Dar asta nu-l face mai puțin interesant, mai ales datorită lui Now Versus Now...
Poate cea mai măgulitoare descriere aparține lui The New York Times: ”...ritmul se dovedește a fi mai mult decât pulsație pentru Jason Lindner. El pare combustie pentru funcția respiratorie, activitatea digestivă, poate chiar pentru neuronii săi...Ceea ce contează pentru el e ”groove”-ul, indiferent cum apare.”
Fanii basistului Avishai Cohen ar fi trebuit să-l (re)cunoască pentru că Jason apare după 1998 de la ”Adama” pe mai multe albume ale acestuia, dar între timp s-au mai acumulat apariții și contribuții la albume și pentru încă un Cohen, -de data aceasta o ”ea”- saxofonista/clarinetistă Anat (din trioul familial de frați), pentru saxofonistul Donny McCaslin, vocalista Claudia Acuña, bateriștii Dafnis Prieto ('s Proverb Trio) și Mark Guiliana, etc.

Cel mai mult voi insista totuși pe cel mai recent proiect al lui Jason, cel mai cu ”groove” urban, inovativ și cosmopolit jazz de-al său de până acum, Now Vs. Now: amestec exploziv de Funk, Afro & Arabic, Rock & Jazz cu infuziuni de Hip-Hop stradal și ”Poetry”, conceput ca o călătorie cu un D-Train prin rău famatul cartier Bronx/New York pe albumul de debut al formulei din 2009 -cu contribuția lesne detectabilă a lui Me'shell Ndegeocello (și) pe post de producătoare, cu Avishai Cohen (trumpet), Baba Israel (beatbox), Kurt Rosenwinkel (guitar) printre alți participanți...și cu un fler cosmic anticipând continuarea care s-a produs anul trecut prin ”Earth Analog”. ”The sound of Now/ (Sunetul lui ”acum”) era concluzia unui critic după debut. Si cazul tipic de album/proiect inițial care după un impact notabil devine ulterior nume de grup.
Niciun moment de monotonie și plictis pe aceste albume ne cam asigură recenziile, cel din 2013 deja o aventură cosmică ”plonjând” imaginar pe o planetă similară cu Tera unde pianul electric Wurlitzer a lui Jason face legea în sunetul general de fundal. Dar atenție: ”Jazzul e doar una dintre ușile pe care suntem invitați să le deschidem. Va putea duce această ”alien music” la dans cu ritmul ei îndrăcit? Absolut, dar fiți avertizați: odată ce ați pășit în universul alternativ și infecțios al grupului, e dificil de ieșit de-acolo”.
Chiar fără Avishai Cohen (tr) și Baba Israel (beatbox) care contau la debut ca inserați în cvintetul de bază, trioul actual păstrează vigoarea și prospețimea aducând sounduri și din India și Brazilia (pe ”Future Favela”), împrumutând ritmuri de la Aphex Twins (pe ”Intelligentlemen”), surprinzând calmul dinaintea erupției vulcanului pe piesa înregistrată la Palermo/Italia (pe ”Stillness”) sau pur și simplu inspirat de sunetul mașinii de spălat (pe ”Traveller”)...Un alt teren muzical de descoperit, aceeași dezinvoltură și invitație la reascultare pe un mix de sunete din Moog și din surse analogice, cu un Jason Lindner secondat de o secție ritmică selectă:
bateristul Mark Guiliana, influențat de dub și ”electronica” este un muzician considerat ”din prima linie a unui nou stil palpitant de folosire a tobelor” (conform revistei Modern Drummer) iar basistul Panagiotis Andreou  -”Grammy-nominated  Greek-American”- "una dintre cele mai originale și neauzite ”voci” la bas” (Bass Player).
Focalizarea trebuie făcută exclusiv pe grup în acest trio atent balansat unde fiecare este în mod egal expus și vulnerabil, chiar dacă avem de-a face cu 3 virtuoși: Lindner a schițat piesele în computer, le-a oferit apoi celorlalți ca aceștia să facă propriile lor versiuni de interpretare iar la final au fost înregistrate cântecele ”live”.





Pe Mark Guiliana îl remarcasem pe unul dintre cele mai interesante și neasteptate albume ale începutului de an 2014: Brad Mehldau & Mark Guiliana's Mehliana (electric duo): "Taming the Dragon" (Nonesuch, 2014)
Dacă Joni Mitchell îmblânzea odinioară tigrul pe albumul ei "Taming the Tiger" (1998), e rândul dragonului acum...bine dresat de Fender Rhodes-ul și de sintetizatoarele lui Mehldau și de tobele și efectele lui Guiliana. 
Complet diferit față de tot ceea ce știam anterior cu Brad Mehldau Trio sau cu alte formule ale pianistului, însă mai aproape de realizările lui Mark, fostul (între 2003-2008) baterist al basistului Avishai Cohen, de exemplu "Locked in a Basement" (2004) cu formula HEERNT (descrisă ca “experimental-garage-jazz” trio) sau "A Form of Truth", albumul său de debut solo din 2013.





Alte recomandări și referințe:

Breeding Ground...o derivată ”live” extinsă din “Now vs. Now”
Gonzalo Grau and La Clave Secreta (cu Panagiotis Andreou): ”Frutero Moderno” (2008)
New York Gypsy All Stars (cu Lindner și Andreou)
Mark Guiliana's ”Beat Music” -EP- (2012)
Wayne Krantz (with Mark Guiliana): ”Live at The Stone” 8.14.09 (2009)

http://www.wbgo.org/radar/now-vs-now-earth-analog